Manuela Hărăbor, despre cum e să fie mamă de copil cu autism. Actrița a povesti despre una din încercările prin care a trecut de-a lungul anilor.

Manuela Hărăbor, care a împlinit 49 de ani anul acesta, este mama unui băiat, Andrei, care suferă de autism.

Vedeta, cunoscută publicului larg din filmul „Pădureanca”, a povestit, pe blogul său, despre una dintre experiențele pe care le-a trăit ca mamă a unui copil care suferă de autism.

„Nu am încercat niciodată să conving pe cineva că părinții de copii cu dizabilități duc cea mai grea viață. Eu doar am împărtășit realitatea pe care o trăiesc și calea pe care am ales-o. Am încercat să mă detașez și să povestesc ”la rece” întâmplări din viața mea cu Andrei. Și trebuie să recunosc că, datorită faptului că sunt persoană publică, de multe ori am fost ferită de astfel de judecăți rostite, chiar dacă poate au fost gândite. Nu știu dacă am făcut bine sau nu, Dumnezeu o să mă judece, dar un lucru îl știu foarte bine. Pe Andrei l-a ajutat enorm expunerea la care ”l-am supus”. De la un copil neadaptat, care plângea în primii ani de viață de fiecare dată când mergeam în locuri noi a ajuns să fie un copil foarte sociabil. Dar în același timp destul de dificil și greu de acceptat în continuare. Nu e ușor pentru cineva neavizat să se adapteze în prezența lui, e nevoie de foarte multă răbdare și disponibilitate sufletească și nu toți au timpul și nervii necesari pentru asta. Și pe bună dreptate. Eu vă pot da mărturie de cât de multe locuri am schimbat, din câte grupuri de prieteni m-am retras pentru a nu deranja și tulbura suflete”, a explicat actrița.

Manuela Hărăbor, despre cum e să fie mamă de copil cu autism. „Eu sunt un caz fericit”

„O singură dată am acceptat invitația unor colegi și prieteni de a face o vacanță împreună, prieteni care îl știau destul de bine pe Andrei. Nu am făcut față ritmului și am simțit cât de inconfortabil s-au simțit ei în prezența noastră. Adulții, pentru că cei câțiva copii, apropiați de vârstă cu Andrei, au dat dovadă de mult mai multă răbdare și înțelegere decât părinții lor. Cât de mult am plâns atunci în camera de hotel, ascunsă de ochii tuturor, nu cred că interesează pe nimeni. Am plâns din slăbiciune omenească, mă bucurasem atât de mult când primisem invitația, era pentru prima dată în 12 ani când putea fi și în compania altora decât strict în compania familiei mele. Nu ăsta e sensul pentru care ne facem prieteni? Părinții care vorbesc prea mult despre copii lor cu dizabilități vorbesc pentru că uneori se simt singuri, e singurul mod de a socializa cu cei din jurul lor, luați-o ca pe o supapă pe care aceștia și-o deschid din când în când pentru a respira și un altfel de aer. Un comentariu pozitiv de la cineva străin face câteodată cât o mie de întâlniri și cafele băute pe fugă în compania unor cunoștințe.

Sunt părinți care nu își permit nici măcar o cafea, pentru că nu au cu cine își lăsa copiii cu probleme și nu sunt invitați nicăieri și nimeni nu le trece pragul. Nu încearcă deloc să inoportuneze pe nimeni, nu își fac un piedestal din suferință, ba chiar înțeleg uneori mai bine durerea celorlalți. Eu sunt un caz fericit, pentru că încă îi am în viață și în putere pe părinții și pe sora mea. Dar sunt foarte rare momentele pe care îmi permit să le petrec în compania puținilor prieteni de suflet pe care îi am. Și nu foarte multe ocazii în care să pot merge cu Andrei fără teama de a supăra sau deranja pe cineva. Cei care mă cunosc știu despre ce vorbesc. Am învățat să trăiesc mai mult singură pentru că nu am avut încotro, e acel instinct de autoapărare cu care ne naștem. Și că m-am lăsat în voia Lui Dumnezeu. Și am învățat să mă bucur pentru orice fleac, pentru un banal ”ești bine, sănătoasă?” sau ”ce mai face Andrei?” și să iau fiecare nouă cunoștință ca pe cel mai de preț dar. Și atunci când obosesc un pic nu mă feresc să recunosc și să cer unui suflet, care rezonează cu mine chiar și pentru o clipă, îngăduința de a mă odihni puțin. Atât cât să prind din nou puteri și să merg mai departe”, a mai afirmat Manuela Hărăbor.