Gazeta Nationala | gzn.ro Stiri interne actualizate zilnic…
Steaua Mizil a jucat 13 ani în divizia secundă (1984-2007), timp în care ”a arbitrat” mai mereu lupta pentru promovare sau retrogradare. Imbatabilă acasa, cu arbitraje, uneori, favorabile, echipa mizileană a pierdut doar de 11 ori și a câștigat 181 de partide din totalul de 204 meciuri jucate pe stadionul ”Tineretului”. Formația a urcat în Divizia B în 1984, iar în sezonul urmator a acces in ”sferturile” Cupei, unde era eliminată de Universitatea Craiova. Cea mai bună clasare, aproape de promovare, a fost locul 2, în 1993 (la șase puncte de Ceahlăul).
Florea Nițu: ”Meciul cu Știința, de acum 32 de ani, apogeul Mizilului! Arbitrul Dinescu ne-a scos mingea din poartă de două ori”
Două decenii de la ultimul meci televizat. ”Ne-au acuzat că facem blat cu Târgoviște”
”Nu era frigider în vestiarul arbitrilor, dar protocolul era drăguț. Îl știu și unii ziariști”
În 1964, la Mizil activa echipa de fotbal Rapid Mizil, la nivelul diviziei C, în condițiile în care Divizia A număra 12 echipe, B-ul avea două 2 serii a 12 echipe, iar divizia C – 6 serii a 12 echipe. În 1982, colonelul Athanasie Stănculescu a primit ordin de la ministrul Apărării sa înființeze o echipă satelit pentru Steaua București. ”L-am avut aghiotant pe Tică Danilescu, iar Uzina Mecanică de la Mizil îmi era subordonată direct. În vestiarul arbitrilor erau frigidere bogate, ca la un hotel de cinci stele: șampanie, vin…”, e povestea lui Stănculescu. ”E, nu era un frigider așa mare, dar era un protocol drăguț! Stănculescu a rămas mult timp președinte de onoare. Vă dați seama ce influență aveam. Protocolul? Pâi îl cunosc și unii ziariști. Oricum, am pierdut puține meciuri acasă pe valoare, nu pe altceva”, susține Florea Nițu.
Rapid Mizil a fuzionat cu ICIM Ploiești, preluând de la aceasta jucători și locul din ”C”, editia 1982-1983. ICIM Ploiești era, de fapt, ICIM Câmpina, care se mutase în reședința de judet și juca pe terenul dintre Gara de Vest și Gara de Sud. În 1984, sub numele de ASA Mizil, echipa promova în Divizia B, în dauna Chimia Brazi. Ulterior, datorită subordonării ministeriale pe care o avea Uzina Mecanică, cea care finanța principala activitate sportivă din oraș. ASA Mizil a devenit Steaua.
”Bumbescu, cel mai mare!”
”La început, aduceam jucători de la Petrolul, Mârzea, Coco Cojocaru, Decu Crângașu, Cosarek, Simaciu, mulți. Ulterior, după ce am devenit satelitul Stelei, am schimbat orientarea. Cel mai mare care a jucat la Mizil? Bumbescu, doar a luat Cupa Campionilor! Au fost aici Butoiu, Anghelini, Aliuță, Mozacu, Marius Mitu, ăla cu blaturile în Belgia, Bogdan Vintilă…”, rememorează Nițu. Între alții, la Mizil au mai jucat Zmoleanu, Cătălin Multescu, frații Gorga, Abăluță, Bălăceanu, frații Lazăr, Ruse ori Greaca. Și l-a antrenori s-a schimbat la fel macazul. De la Costică Moldoveanu, la steliștii Florin Marin, Țiți Dumitriu, Carol Creiniceanu, Bujor Hălmăgeanu sau Vasile Aelenei.
Desființați în 2006, reînfințați în 2013
În 1997, echipa a retrogradat în liga a treia, apoi în județ, desființându-se în 2006. În 2013 echipa a reapărut, cu vechea denumire, Rapid Mizil, numele cu care a luat ființă în 1954. Și acum, în structura sportivă, figurează nume de foști jucători, de la Afiliu, la Cosma, Maftei ori Condurățeanu.
”DNA a desființat Petrolul!”
Mircea Dridea, stânga, premiat de Andrei Nourescu. În dreapta, Ionuț Pană, ofițerul de presă al clubului Petrolul 52 Ploiești, acum în liga a patra.
”Ca să ne revenim din comunism, ne trebuie 100 de ani și în fotbal”
Mizil, de la fostă poștă de cai!
Mizilul are o populație de 15.755 locuitori. Localitatea a fost atestată documentar din 1585, sub numele Esteu. În 1591 a fost consemnat ca Istău. Mai târziu, satul s-a aflat în proprietatea lui Constantin Brâncoveanu. În sec. al XVIII-lea a început să funcționeze aici o stație a poștei de cai (”menzil”), de la care provine numele actual al localității. În 1830 a fost declarat oraș.
GRIGORE, SIMACIU, DRĂGAN, COSTIN, BOJOAGĂ.
Rîndul din mijloc: LAZĂR, GALEŞ, STĂNESCU, COSAREK, ALDEA.
Rîndul de jos: TRACHE, GOIA, AFILIU, STANCIU, ACHIM.
Steaua Mizil (actuala Rapid Mizil), în Divizia B. De la stânga la dreapta, sus: Costel Lazăr, Nicolae Ruse, Viorel Goia, Ion Cojocaru, Aret Ene, Ion Grigore, Gheorghe Simaciu; mijloc: Constantin Moldoveanu (antrenor), Dănuţ Matei, Gheorghe Greaca, Haralambie, Gheorghe Mîrzea, Vasile Cosarek, Constantin Galeş; jos: Sorin Mihalache, Nicolae Vraciu, Ion Trache, Dumitru Drîndea, Marian Stanciu, Viorel Drăgan, Alexandru Drăgan (sursa: esteu.blogspot.ro)
”Deaconu era mămăligă, mascotă”
Actualul vicepreședinte al Comisiei Centrale a Arbitrilor, Alexandru Deaconu, a jucat la Steaua Mizil.
”Deaconu era un fel de mascotă! I se spunea ”Mămăligă”. La meciurile mai ușoare de acasă, când aveam 2-3 goluri avans, Sandu intra pe teren în ultimele minute. Antrenorul Sile Aelenei îl scotea la încălzire la fiecare joc, cea mai tare poanta fiind aceea că, la partidele-derby, Deaconu nu mai era trecut pe foaia de joc, dar el nu știa acest lucru. Bifa, obligatoriu, încalzirea. Se întâmpla așa fiindcă sunau șefii cei mari de la Steaua, dar și taică-su, să întrebe dacă odrasla sa a prins lotul de 16. Deaconu zicea că a fost în lot, iar apele se linișteau imediat”.
Steaua Mizil – ”Tanzania”, amical în 1977
În volumul ”Prima dată”, autorul mizilean Cosmin Manolache vorbește despre prima lui experiență pe stadion, care a fost la un meci al celor de la Steaua Mizil cu selecționata Tanzaniei, sau, ”a studenților africani de la IPG Ploiești”.
”Când am ajuns la stadion, a văzut mulți oameni în jurul pistei de atletism. Priveau năuciți fuga bezmetică a echipei noastre printre jucătorii negri. Cînd și cînd strigau:
— Salam! Bă, sal-aaam, bă! Ce faci, bă, salame?
Ne amuzam de chilomanul făcut dar nu înțelegeam totuși care era treaba cu salamul. Ce căutau negrii ăia acolo? Cei mai amuzați erau țigănușii, veniți o droaie să vadă minunea:
— Dita lo, ce negri-s ăștia! Prala, ’s-d-ăia adevărații!
Păreau fericiți. Și-au început să strige și ei:
— Sa-laaaa-me! Hai cu salamu’, mingelosule!
În mintea noastră, a copiilor legăturile dintre cuvinte se formau într-un fel straniu. Nu îmi închipuiam cum se puteau asocia un negru și un salam. Poate așa cum reținea un nene la televizor o sută de cuvinte, fără să le schimbe ordinea. Trebuia să aibă el o șmecherie. Așa și ăștia cu salamul și cu negrii. Am tot întrebat în stînga și-n dreapta:
— Nenea, de ce strigați salam? — dar ei rîdeau.
Pînă cînd unul n-a avut ce să facă și-a zis-o:
— Că-s negri ca p…la calului, mă, d-aia!
Se uitau la mine și simțeau că aș mai avea o întrebare de pus. Aha, ăsta micu’ încă nu e lămurit, ceva de genul. Asta era: salam și aia de cal. În fine, era un scurtcircuit, dar totul era posibil. Oameniimari le știu mai bine. Și, chiar așa, păreau să înțeleagă cu toții chestia asta cu salamul de cal sau ce era de fapt. Ai noștri, mizileni români și mizileni țigani, toți suțineau Rapidul local și continuau să strige de pe margine „Salam! Salam!”. Ne-am tot învîrtit noi în jurul terenului și la un moment dat, cînd am ajuns la o ridicătură de pămînt, unde urma să se ridice o tribună, am dat de mai mulți negri. Aveau și ei suporteri, strigau și ei în limba lor necunoscută. Părea că nu mai sîntem în Mizil, în România. La un moment dat am observat cu toții că unul dintre negrii aceia de pe dîmbul de pămînt tot vorbea la un aparat, ca un comentator sportiv. Era clar, meciul de la Mizil era transmis în țara lor. Africa știa că existăm și noi, mizilenii, pe-aici, pe undeva. Atunci am transpirat abundent. Aveam emoții și-am început să strig:
— Mi-zil! Mi-zil!
Mizilul nu mai era orășelul mic pe care-l știam, redus la cele cîteva blocuri din cartierul unde locuiam. Era un loc de pe glob, ca atîtea altele, așa cum văzusem în dicționarul cu ilustrații, la care chiar în clipele alea niște micuți africani se gîndeau lîngă un aparat de radio întrebîndu-se cum e locul ăla unde joacă ai lor. Eram fericit să știu că odată cu acel meci Mizilul exista și pentru ei, scrie autorul, care notează că africanii au bătut cu 4-2.
