Dana Nălbaru, despre viața la 40 de ani. Vedeta și-a deschis sufletul într-o postare pe blog.

Dana Nălbaru este o cunoscută cântăreață de la noi. Ea s-a făcut remarcată în showbiz-ul românesc încă de pe vremea când făcea parte din trupa Hi-Q.

Ajunsă la vârsta de 40 de ani, artista este căsătorită cu actorul Dragoș Bucur, împreună cu care are o fetiță și un băiețel. Pe acesta din urmă l-a adus pe lume când avea 38 de ani.

Cântăreața a făcut, pe blogul său, o scurtă analiză a vieții sale, plecând de la ceea ce gândea pe vremea când avea 10 ani. textul este însoțit și de o fotografie de familie, în care Dana Nălbaru și partenerul ei de viață apar alături de părinții lor, cu ani în urmă.

Dana Nălbaru, despre viața la 40 de ani. „Toate celelalte nevoi personale au pălit”

 

„Nu mai știu în ce context mi-am amintit acum câteva zile de mine, pe la 10 ani. Mi-am amintit că stăteam singură pe banca din față blocului, aceea pe care obișnuiam să mă joc în fiecare zi cu ceilalți copii, gândindu-mă la trecerea timpului. Pe vremea aceea ideea de moarte îmi era indiferentă, avea să se instaleze în mintea mea câțiva ani mai târziu, dar trecerea timpului mă fascina și încercam s-o înțeleg. Mă gândeam la oamenii “mari” și vârsta de 20 mi se părea a fi foarte departe. Aproape că nu puteam cuprinde cu mintea mea de copil faptul că voi ajunge și eu la 20. 40 însemna deja bătrânețea. Este adevărat că percepția noastră asupra lucrurilor se schimbă în funcție de momentul în care ne aflăm. Azi, 40 nu mi se mai pare așa aproape de bătrânețe. Poate și pentru că eu însămi am ajuns la această vârstă și mă simt în putere și în stare de orice, chiar dacă, la nivel mental percep noțiunea de timp. Timpul, ca o trecere… Revenind la momentul de pe bancă, îmi amintesc cum încercam să mă văd pe mine la 15, 20, 40 de ani. Nu aveam niciun plan despre cum va fi, mă întrebăm (și-mi amintesc asta clar) dacă voi fi fericită.

Nu îmi imaginam ce voi face “când voi fi mare”, în ce casă voi sta sau ce mașină voi avea, nici măcar la o familie nu mă gândeam. Tot drumul anilor pe care reușeam să-l parcurg cu mintea mea mică se raporta la felul în care mă voi simți. Nu știu de ce acel moment a revenit zilele trecute că amintire (poate pentru că Sofia are 10 ani), dar a fost un motiv destul de bun să mă așez pentru câteva clipe și să mă gândesc la cum vor fi următorii 10, 20, poate 30 de ani. Curios, am trăit aceleași senzații, dar, de această data viitorul a fost conturat.

Azi pot să văd cu ochii minții ce îmi doresc peste ani pentru că am lucruri concrete la care să mă raportez, nu doar vise, lucruri abstracte sau lipsite de substanță. Alegerile pe care le fac vin dintr-un motiv la fel de egoist ca cel de-acum 30 de ani. Atunci îmi spuneam că “vreau să fiu fericită”, acum spun: “vreau să fie fericiți și doar așa voi fi fericită”. Tot cu un “vreau” e în față… Cumva, fericirea mea vine din fericirea lor. A copiilor mei și a soțului meu, a părinților noștri și surorilor noastre. Nu m-am mai gândit la mine ci la toți cei dragi din jurul meu și mi-am dat seamă că trecerea timpului vine cu o anumită înțelepciune (dacă-mi e permis să o numesc așa) și anume faptul că nu te mai gândești în primul rând la ține. Și nu e pentru că aș considera că viață mea a trecut, ci e pentru că viața fără ei ar fi goală. De aceea pot renunța cu ușurință și fără regrete la ceea ce îmi plăcea să fac, la lucruri materiale sau la momentele “cu mine însămi” atât de recomandate de specialiști în parenting. Sigur că fiecare om deține o lista nescrisă a priorităților, iar a mea are în frunte fericirea celor dragi…

Toate celelalte nevoi personale au pălit în față acestei priorități unu. Consider că am câștigat mult astfel. Curios poate, faptul că eu față de mine nu mai sunt în planul unu a adus pace în inima mea și, trăgând o linie, fericire. Nu găsesc niciun motiv pentru care aș proceda altfel și, dacă e să concluzionez, timpul a trecut cu folos. Nu mă simț nici tânără, nici bătrână, ci la o vârstă împlinită cu succes.

Voi purta ochelari, fața mea va fi ridată, corpul meu va lua proporții, voi face glume la care doar eu voi râde, voi începe să uit și mă vor durea oasele. Știu. Dar mai știu că toate astea vin cu timpul și e firesc să fie așa. Să vreau sau să cred că voi putea rămâne veșnic tânără ar fi nebunie curată. Ce vreau este să las ceva bun după mine… ca o aromă plăcută să fie bătrânețea mea și să bucure sufletele copiilor mei și a celor care mă cunosc”, a scris Dana Nălbaru, care și-a retras fiica de la școală, pe blogul ei.

Post-ul Dana Nălbaru, despre viața la 40 de ani. „Fața mea va fi ridată, corpul meu va lua proporții” apare prima dată în Libertatea.ro.